let’s blog

Deci de ce facem poze?

Pentru ca acestea sunt pentru o viata si chiar mai mult…eu inca imi privesc pozele cu strabunica facute intr-un studio din vechiul Bucuresti

Pentru ca este o experienta unica pe care o visam de mici de cand ne costumam cu hainele mamei si ne oglindim in cele mai amuzante feluri. Chiar daca acum ai uitat acest lucru iti garantez ca peste ani niciodata nu vei spune …ce rau imi pare ca am facut acea sedinta foto.

Pentru ca este varsta la care trebuie sa te prezinti in toate platformele sociale sau business cu un portret profesionist care te va ridica din start in ochii publicului, ai unui partener sau ai unui angajator.

Pentru ca intr-o zi aceste imagini vor fi inestimabile.

 

Acum multi ani cand mi-am inceput povestea cu fotografia a fost foarte greu. In primul an esti cumva ca si cazut din tren…incerci sa iti construiesti portofoliul pentru a invata si pentru a putea sa te promovezi si chiar daca o faci pe gratis sau pe sume foarte foarte mici este aproape imposibil sa-ti gasesti modele si tot ceea ce vrei este sa ai pe cine poza dar pentru ca ajung sa te refuze chiar si prietenii sau proprii copii (bine, ei ma refuza chiar si in prezent) te gasesti intr-un cerc vicios.

Atunci m-a sunat o mamica de la gradinita la care eu o aveam pe fata cea mare si mi-a propus sa fotografiez serbarea lor de sfarsit de an. Am acceptat imediat si pot spune ca a fost atat de frumos cum nici nu imi inchipuiam. Serbarile de gradinita sunt in general urate si plictisitoare ca sa nu zic traumatizante. Ei bine nu a lor…s-au distrat, au plans, au ras, s-au distrat…a fost fantastic iar eu am fost in spatele camerei sa le pot pastra acele amintiri. La final un grup de mame i-au multumit uneia dintre ele si imi aduc aminte ca i-au spus “esti o mama…perfecta”. Wooow asa ceva nu prea se spune intre mame deoarece treaba noastra principala este sa ne criticam intre noi asa ca am fost tare curioasa sa o vad. Era tare frumoasa si imi amintesc ca am mai zarit-o in zona in care locuiesc de cateva ori si totodata am mai auzit cateva povestiri despre ea de la cunostinte comune si mereu era descrisa numai cu acele cuvinte bune si frumoase.

Intr-o zi am primit acest mesaj: Buna! Te puuup! Eu nu ma mai satur  privindu-ti fotografiile. Daca deschid facebookul si vad o postare de a ta, gata, ziua mea este una buna. Felicitari!!! Asa ca, odata, candva, cand ai tu timp, vreau si eu sa ma fotografiezi cu my twins!!! As fi foarte fericita sa pastrez amintiri pe viata facute de tine! Aaa, scuze, nu am zis cine sunt. Anamaria, mamica gemenilor de  la Alice”

Asa ca dragii mei vi-o prezint pe mama perfecta si nu mai putinii ei perfecti baieti pe care cand i-am intebat in studio cum sa ii deosebesc, mi-au spus: ’’ noua nu ni se pare ca semanam asa de mult”

“A dream is just a dream until you write it down then it becomes a goal” Imi aduc aminte cand mi-a trecut prin cap ca as vrea sa devin fotograf…nu vorbesc de liceu pentru ca aveam si atunci mii de ganduri despre ceea ce vreau sa devin, vorbesc acum de viata de adult responsabil cand aveam deja un job bun, doi copii de crescut si fanteziile de artist ar fi trebuit sa imi cam treaca pentru ca aveam o viata “reala” de trait. Imi aduc aminte privirea lui barbati-miu care a inghitit sec, a marit ochii si parca gandea cu voce tare “OMG o sa murim de foame” dar a spus gatuit…”Daca asta vrei tu…”. De atunci am stiut unde vreau sa ajung si inca nu sunt nici macar aproape dar imi place ca nu sunt pentru ca in fiecare zi mai fac un pas si satisfactia este atat de mare iar drumul atat de frumos.

Am 44 de ani… de ceva vreme! Mă întreba o prietenă câți ani crede creierul meu că am și am răspuns rapid că 39. Habar nu am ce înseamnă vârsta aceea și de ce am dat acel răspuns, însă ne-am amuzat de cât de decisă și convinsă eram.
Privind aceste fotografii, mă gândesc: “Andra, trebuie să te relaxezi mai des!” Dar iată situația… Sunt intensă, sufar de anxietate, rarori ma pot concentra la prezent, însă mintea mea îmi este invadată de planuri de viitor. Aș spune că abia în ultimii ani am acceptat cu adevărat acest fapt și încerc să mă educ, să pun stop, să mă uit în jur, să mă pun pe mine în prim plan, să învăț să respir… la propriu.
În ultimii ani am învățat atât de multe lecții, cum ar fi… … că prieteniile se schimbă și asta e în regulă. Nu trebuie să existe niciun motiv în afară de faptul că am crescut și am evoluat în direcții diferite… … că trebuie să fiu o mamă diferită pentru copiii mei acum mari decât am fost pentru ei mici și că este nevoie de multă auto-descoperire și creștere pentru a renunța la versiunile de bebeluș ale copiilor mei și pentru a îmbrățișa independența lor față de mine… … chiar și atunci când sunt într-o relație plină de iubire, tot va fi nevoie de multă muncă, iar asta este parte din ceea ce o face atât de plină de iubire… … că trebuie să mă înconjor de oameni valoroși și pozitivi, care aduc bogăție în viața mea în cele mai diverse forme … că nu trebuie să sar mereu în ajutorul cuiva în detrimentul meu … că trebuie să fiu recunoscătoare
Nu am fost niciodată mai fericită. Încerc să absorb toate momentele fericite și să îmi permit să trăiesc toate momentele pozitive, dar și să mă simt confortabilă în momentele mai puțin bune. Chiar și atunci viața e frumoasă.

 

Acum două zile, iubitul Meta mi-a dat un mesaj cum că îmi penalizează contul pe motiv de nuditate. Regulile lor sunt foarte precise din punctul acesta de vedere. Pielea trebuie să se vadă într-un anumit procent și cum acest lucru este analizat de un robotel, dacă modelul este acoperit într-un mod decent într-un body sau rochie de culoarea pielii, el privește acest lucru tot ca fiind nuditate. Dacă avem un nud artistic fără nicio vizibilitate a zonelor intime, care sunt acoperite prin poziționare… nasol, nu îi place nici brațul, nici spatele, nici tibia. Mă tot gândesc dacă în câțiva ani ne vom posta în selfie-uri purtând câte o frumoasă burka, care ne va lăsa doar ochii la vedere.

Mă uitam acum două seri la documentarul Michelangelo pe prime… cred că pe vremea liceului sau facultății am învățat despre asta, dar uitasem cu desăvârșire. Nudurile din picturile lui Michelangelo din două capele au fost acoperite parțial din ordinul unui papă prea zelos, care s-a preocupat până la finalul zilelor să îi omoare geniul. Era numit artistul divin și ne arată peste secole în cele mai frumoase forme creația perfectă care este corpul uman și pe care trebuie să învățăm să o sărbătorim și să o admirăm.

Atunci era un papă, acum este un robotel, și pentru că trebuie înțeleși și ei atât timp cât conviețuim cu ei, iar eu personal îi accept, iar pe unii dintre ei chiar îi iubesc (spre exemplu pe Roborock, care îmi face singur singurel curățenie prin casă), l-am întrebat pe alt prieten de-al meu electronic, ChatGPT, care este părerea lui și uitați ce spune: “În ceea ce privește viitorul și schimbările în comportamentul online, este dificil să prezicem cu exactitate evoluția acestor reguli. Cu toate acestea, este posibil ca tehnologiile de analiză a conținutului să se dezvolte și să se ajusteze în timp, pentru a ține cont de diversele interpretări ale nudității sau a altor aspecte controversate. În orice caz, sper că vei avea experiențe mai plăcute în mediul online în viitor.” Nu este el drăguț cum speră la mai bine?